Agonie si extaz

Trec printr-o perioada mai dificila. Mai exact, sunt praf cu nervii. Cauza? Stelutele...

Ca sa pot functiona in conditii de normalitate trebuie sa-mi asigur minim doua nevoi (de baza): mancare si somn. Daca la primul capitol ma mai descurc (dezorganizat, dar ce mai conteaza...), la al doilea... esec total! (Intre noi fie vorba, in general evit termenul esec. Il inlocuiesc in mod automat cu succes partial. E mai reconfortant. Mai greu insa in cazul de fata...)

Piticul meu trece prin grele incercari. Si o data cu el si eu. Si asta nu datorita legaturii inexplicabile mama-copil sau datorita sentimentelor profunde care ne leaga. Nu, nu! Din cauza faptului ca efectiv urla toata noaptea si nu ma lasa sa dorm!

In prima noapte am fost intelegatoare. Am zis ca se mai intampla. A doua noapte m-a aruncat pe ganduri. Intr-a treia insa (azi noapte) am simtit nevoia acuta de a sparge tot ce e prin casa si nu numai!

La 4.30 (noaptea sau dimineata, depinde cum privesti problema) am renuntat la ideea de a mai dormi. Factorul perturbator devenise mult prea agasant in perseverenta sa. Am stat, m-am gandit, m-am calmat (asa cum fac majoritatea femeilor... printr-un plans bun) si m-am luminat!

Piticul doreste sa plece in tabara, la bunici. Iarasi! D-asta plange si insista atat! Ii este dor de ei. Am sa fac tot posibilul sa-i indeplinesc dorinta cat mai repede!

P.S.1: In cazul in care va intrebati, extazul il traiesc in timpul zilei, cand il vad fericit, cand ii simt mana fina cum imi mangaie obrazul sau cum se joaca in parul meu, cand il aud razand in hohote.
P.S.2: Am niste bagaje de facut...

Timp... Anotimp...

Vreau sa am steaua mea...

Sunt norocoasa. Am atins o stea. Chiar doua. Sunt albastre. In lumina soarelui par verzi. Sunt frumoase si au intotdeauna sclipiri jucause. Privesc curioase tot ce le inconjoara. Intr-o fractiune de secunda iti dai seama daca sunt triste sau vesele. Daca au chef de joaca sau de somn. Stai si te intrebi cum de pot urmari atat de fascinate traseul unei furnici pe trunchiul unui copac. Cum de se fac intelese, desi nu vorbesc. Cum de se fac iubite, desi nu si-au propus nimic. Cum de sunt atat de fragile si totusi atat de puternice.

Sunt stelutele mele. Le sarut in fiecare seara inainte sa alunece in lumea viselor. Sunt sufletul meu. Si mai mult decat atat...

Din carti

" ... daca ma apropii de aceasta placere cu atata prudenta si atentie, numai placere nu va mai fi pentru mine."

Radio

103.4 fm

Un post radio unde nu am auzit Lady Gaga si melodii gen "All the single ladies". Mai exista si asa ceva! Melodii mai vechi, mai dragute, mai pe placul meu.

P.S. 1: Cine a fost astazi la Razvan? La sala...
P.S. 2: Am racit.

Exercitiu fizic

"Mens sana in corpore sano!"
(Cunostintele mele de latina sunt extrem de limitate, dar am zis sa incep in forta!)

Ideea este ca m-am reapucat de sala. Dupa ce am incercat kick box, step, pump si yoga acum cateva luni, m-am indreptat acum spre tae-bo, aerobic si... masaj. Ma remodelez. Partea nasoala este ca am schimbat sala, iar unde m-am dus acum... nu prea mi-a placut. Adica sala e ok, antrenoarea nu mi-a lasat o impresie buna. Nici ea si nici exercitiile propuse. Pai nici nu se compara cu Razvan, fostul antrenor! Adica vreau sa zic... cu exercitiile pe care le lucram impreuna... adica pe care ni le arata el... In fine, intelegeti voi...
Bine ca mi-am facut direct abonament aici fara sa vad inainte ce si cum!

Stau si ma intreb... De ce naiba nu m-am dus tot acolo?

Daca nu descopar antrenoare mai bune aici, ma reorientez. Adica ma intorc la "fosta". Si tot efortul pentru... o minte sanatoasa!

Anonim

De cand am inceput sa rafoiesc scrierile de pe diverse bloguri mi-a ramas nelamurit un fenomen.
De ce nu isi semneaza oamenii parerile? De ce prefera anonimatul?

Adica, ma rog, mai ca as intelege atitudinea daca ii transmiti trivialitati lui Basescu pe blogul lui. Desi nici asa nu vad care ar fi problema. In primul rand pentru ca sunt convinsa ca undeva il doare pe Basescu de injuratura ta, iar in al doilea rand pentru ca sunt sigura ca daca vrea sa dea de tine, da cu sau fara iscalitura ta acolo.

Deci... Care-i treaba? Ti se pare un efort prea pare sa-ti adaugi numele dupa cele 15-20 de cuvinte istovitoare? Nu poti sa-ti asumi ceea ce asterni in scris? Ti-e teama de ceva? De penibilitate sau de ce anume? Ti se pare ca mesajul pe care-l transmiti este invaluit in mister daca te ascunzi in spatele anonimatului?

Intreb pentru ca nu inteleg...

Un cuvant

Se spune ca fiecare persoana poate fi definita printr-un cuvant. Unul singur. Care sa concentreze toate caracteristicile, calitatile, defectele, felul de a fi sau de a se manifesta ale persoanei respective.

Intr-un exercitiu de imaginatie m-am gandit care ar fi cuvantul meu. Nu l-am gasit. Nu imediat... Decat intr-o seara, cand ma intorceam singura cu masina de la Alexandria. Conduceam linistita, ascultam muzica si ma concentram asupra drumului. Si ma gandeam ca, daca vreau, pot conduce si agresiv si preventiv. Dar de cele mai multe ori aleg varianta de mijloc.

Iar aceasta optiune poate fi extrapolata in orice alt domeniu. Imi place sa incerc lucruri noi, sa descopar. Dar nu exagerez. Imi place sa ma las purtata de val, dar reactia fireasca este aceea de temperare.

Imi place sa ma pierd printre oameni, in discutii interminabile, sa interactionez. Dar in acelasi timp imi place sa ma si retrag in coltul meu, sa privesc, sa ascult.

Sunt constienta ca sunt rezultatul propriilor actiuni si decizii. Asta nu inseamna ca nu ma rog la divinitate pentru sanatate, armonie, iubire, intelepciune si putere.

Mda... Cred ca echilibru este cuvantul meu.

Al vostru?

Nota de inceput

Acest blog a luat nastere din plictiseala si din lipsa unor lucruri mai bune de facut. Si poate si din dorinta de comunicare. Poate...