Despre altceva vreau sa scriu acum. Si vreau sa scriu ca sa ma pot uita aici ori de cate ori am sa ma mai indoiesc de mine. Si am sa zic asa.
Cand am deschis cartea de neuropsihologie prima data am avut
impresia ca este scrisa in chineza. Si am incercat sa citesc din ea si nu am
reusit. Si am incercat sa fac scheme sa retin totusi ceva. Si m-am plans. Si am
luat dex-ul pentru ca nu intelegeam termenii. Si am rugat-o pe vechea si buna mea
prietena, Violeta, sa-mi explice termenii pentru ca tot nu intelegeam nimic. Si
si-a batut capul cu mine si mi-a explicat si mi-a aratat si a cautat si a
desenat. Si am facut exercitii de relaxare si de autosugestie. Si am renuntat
la timp pretios petrecut alaturi de Andrei, si am rugat-o pe mama sa ma ajute
cu el, si i-am batut la cap pe colegi cu problemele mele incat abia asteptau ei
sa se termine sesiunea mea.
Si as putea sa continui, dar am sa mai spun asa. In timpul
examenului am facut febra, am fost atat
de fericita ca am avut noroc sa-mi pice subiectele pe care le stiam cel mai
bine, am fost atat de concentrata cum rar reusesc, am fost atat de speriata
cand i-am vazut pe colegi ridicandu-se unul cate unul si parasind sala. Unii
imediat dupa ce s-au dat subiectele, altii la 10 minute, altii la jumatate de
ora, o ora, doua. Si m-am trezit singura in clasa cu profesoara asteptand sa-mi
termin lucrarea si nu-mi venea sa cred ca mai am atatea de spus si nu mai am
timp.
Si am terminat si am iesit plutind din facultate. Plangand. De multumire si satisfactie. Si fericire. Si am simtit ca pot. Ca
daca vreau, pot. Orice. Pot sa mut muntii daca vreau! Si inainte m-as fi uitat
la fraza asta si as fi zis “da, sigur, cum naiba sa muti muntii?” Dar acum
stiu. Acum stiu ca pot!
Si am luat sentimentul ala si pentru ca mi-a dat o asa
putere l-am pastrat. Si l-am scris aici.
Ca sa-l pot citi in cazul in care se intampla vreodata sa-l uit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu