Bunicii

Cu bunicii din partea tatalui nu am avut nici o treaba. Nu mi-a placut niciodata sa stau la ei. O data ca erau mult prea departe de ai mei. O distanta de 40 de km insemna enorm in conditiile in care nu aveam masina noastra cu care sa ne deplasam. Si apoi... probabil eram mult prea departe de confortul cu care eram obisnuita. Imi amintesc ca ne-au dus ai nostri (pe mine si pe sora-mea) intr-o vacanta la ei, iar in doua zile au fost nevoiti sa vina sa ne ia. Nu mancam deloc si stateam numai la poarta, cu ochii atintiti la capatul ulitei, sa nu pierdem momentul cand se-arata salvatorii. Cred foarte tare ca un copil se poate adapta oriunde este iubit si primit, asa ca nu stiu exact care a fost treaba cu ei. Cu ei sau cu ai nostri...

Singurele amintiri sunt legate de discurile cu Angela Similea pe care le ascultam in zilele cand ii vizitam si asteptam sa plecam acasa, paturile tepoase, branza facuta in casa, masa si scaunele mici din lemn la care ne asezam sa mancam, alunul de langa jgheabul din curte si incercarea de a invata sah de la varu-miu.

Cand au murit mi-a parut rau, dar as minti daca as spune ca am suferit. Mi-a parut rau mai mult pentru tata. Am presupus ca nu-i e usor sa se desparta de parinti. Zic am presupus pentru ca el nu a zis si nu a aratat nimic niciodata.

Mult mai multe amintiri am de la bunicii din partea mamei. Asta poate si pentru ca la ei am crescut. Pe vremea aceea mamele aveau 3 luni concediu pentru cresterea copilului. Nu prea stiu ce s-a intamplat cu mine o perioada de cateva luni, nu am intrebat... Cert este ca pe la vreo 6 luni m-am imbolnavit tare, doctorii le-au zis alor mei ca voi muri, ei m-au furat din spital si m-au dus acasa la bunica. Care, dupa spusele ei, s-a chinuit un an intreg pana m-a pus pe picioare.

M-am mai perindat pe la camin, gradinita... Din amintiri si povestiri, in jurul varstei de 3 ani ma lasau singura acasa pana venea sora-mea de la scoala. Cu apa si mancare. Probabil atunci au fost puse premisele fricii mele de singuratate. Ma insoteste si acum.

Toate vacantele le-am petrecut la Nanov. Copilaria mea este legata de casa bunicilor, de Monica si Irina, de iesitul la poarta cu papusile, de spartul semintelor in serile de vara, de florile de salcam pe care le insiram in frumoase margele, de cutreieratul cu bicicleta, de "fete si baieti", de scaldatul la garla, de mersul in padure primavara dupa flori sau iarna dupa lemne, de pantalonii inghetati de la joaca in ger si zapada, de certurile si insitentele bunicii de a ne aduna de pe strada in fiecare seara, fie vara, fie iarna. Si as putea scrie mult si bine...

Si nu stiu care parte am ratat-o, ca deodata am crescut si m-am trezit ca ai mei nu mai vorbesc cu bunicii, fratele mamei, care ne-a adorat si pe mine si pe sora-mea, nu mai vrea sa auda de noi... M-am trezit printre adevarati straini. Intrigi nebanuite si neintelese... Probleme transgenerationale... cum am citit eu acum.

Si ce ma doare cel mai tare este diferenta colosala intre personajele din lumea copilariei mele frumoase si dragi si realitatea actuala. Undeva s-a produs o scindare. Si probabil am fost de fata si probabil am vazut, dar nu am stiut. Si sincera sa fiu nu stiu daca as fi putut face ceva.

Dupa ce a trecut prin multiple episoade de cancer, psoriazis, bunica a fost diagnosticata de cativa ani buni cu schizofrenie. Apoi, pare-se, dementa senila. Nici nu mai conteaza cum se numeste boala. Viata ei este un episod continuu de chin si delir. La pat. Pentru ca de aproape 10 ani nu se mai poate deplasa. Si e greu atat pentru ea, cat si pentru ceilalti de langa (foarte putini, intr-adevar). E greu mai ales pentru bunicul, care o ingrijeste.

Si oricate carti as citi, oricate raspunsuri as cauta si poate as gasi, imi dau seama ca pentru ea nu mai conteaza. Si as vrea sa ajut. As vrea sa vad partea buna a lucrurilor. As vrea sa invat ceva din asta. Si in continuare nu stiu cum.

Mult timp nu am putut sa ma duc sa o vad. Nu am putut indura imaginile. Si nu e usor niciodata. Plec de la ei inghitindu-mi lacrimile de fiecare data. Si nu le dau drumul decat in masina, cand plec spre Bucuresti. Si daca pana acum 3-4 ani ii tot ziceam bunicului ca va fi bine, acum nu mai are nimeni puterea asta. Nici macar el.